Anti-Elementul Cheie

Mă simt vâscos şi zbuciumat. Pământul tremură sub mine. Mă prelungesc în marele Gât, mă împart în două, la fel de vâscos, după care o spasmă neinvitată mă uneşte la loc şi mă zvârle printre nişte pietre alb-gălbui către Lumină. Ea mă mângâie doar o clipită, după care ating iar pământul. Altfel de pământ. Un pământ de lemn, o podea. Simt că am lăsat ceva în urmă, şi acel ceva vine în forţă. O parte din mine. Două. Trei. Vine peste mine şi ne unim. Mă uit în jur şi văd o lume nouă. Una mult mai babană, mai spaţioasă. Nu sufăr de agorafobie. Şi sunt conştient de identitatea mea. Cum ar putea vreodată o flegmă să sufere de agorafobie? Mă uit în sus la lumea din care am venit. Îi mulţumesc în gând. E o fiinţă ciudată, lumea asta mai mică. Se agită, flutură din corpul ei articulat şi mai zvârle o parte din mine. Ne unim. O altă lume, mai mică, dar construită la fel, ca un coşmar carnal, eliberează şi ea o flegmă asemănătoare mie, dar, ce-i drept, cu o concentraţie mai mare de microbi gânditori. Flegmă mai deşteaptă adică.

***

Înregistrarea 384493 a Ghildei Asasinilor, brigada Mignon IV, data de azi, ora ceaiului 2:
…. Bzzt.
“Tu Erai...”
HRRRC! PFLU!
“Nu bă, mă-ta.”

***

Hrrrc. Liberă? Zbor din gâtul ăstuia pe o hârtie. Bine ţintit, piticus. Hârtia o Ăla mai Bolnav. Mă scurg lin şi sexi până aterizez pe podea. Flegmă ăsta îmi face ochi dulci. Mă uit plictisită la alte chestii. Ăla mai bolnav citeşte hârtia de pe care am alunecat. Şopteşte tulburat, probabil fără să-şi dea seama – “Soră-mea… furată de sub un copac, ca o pizdulice de şantaj.” Eu rânjesc, aproape că mă scurg printre dale, dar mă ţin tare. Nu! Ăla mai Bolnav îi dă drumul unei flegme erecte peste mine, care începe să mă fută printre molecule. Black out.

***

Mă simt uşor ca un fulg, sunt un săget. Nu o săgeată, vezi tu, un săget. Tocmai m-a eliberat o gură minusculă, o gură care înainte să sufle un curent zvâcnit iute a şoptit în walkie-talkie: “Mignon IV, unitatea 69, foc.” Cum ziceam, zbor printre curenţi arizi şi stropi de ploaie verde, tulburaţi de fuziunea unul cu celălalt, şi mă înfig într-o ceafă transpirată. Mă uşurez de lichidul purpuriu din mine în carnea fragedă care se prăbuşeşte. Adorm. Mă trezesc, o mână cu mănuşă mă smulge din pătucul meu de cărniţă. Mă aruncă într-o chiuvetă rece şi tare, au. Pătez chiuveta cu un strop de sânge. Nu al meu, fireşte, nu ştii că săgeţii nu sângerează? Al cărniţei. Mă chinui şi adorm iar. Mă trezesc pe un ritm de fanfară proletară, când sunt scos dintr-un pătuţ de piele de o mână cu mănuşă. Îi sunt încredinţat unei cărniţe cu lacrimi în ochi. Mâna cu mănuşă vorbeşte:
“Îmi pare rău, doamnă, uitaţi, asta e săgeata pe care am extras-o din gâtul Fratelui Mai Mare al ‘năvoastră.”
SUNT SĂGET BĂ! SĂGET!

***

Eu sunt cel mai frivol demon din lume. Eu sunt aerul. Aerul pe care în inspiri, îl regulezi în plămâni, îl laşi să iasă din tine umed, obosit şi superfluu, sub formă de dioxid de carbon, ca apoi să fie violat de fotosinteză şi readus la starea de normalitate de care abuzezi tu ulterior, şi iar violat de fotosinteză… şi iar. Eu car în mine sute de boli, şi îi infectez doar pe ăia care nu merită. Eu susţin viaţa a miliarde de creaturi pe bucata asta amărâtă de noroi. Eu sunt conştient, uuuuuu!Se face că ocazional sunt interesat în mod special de unii dintre voi. Fii atent, eu v-am văzut pe toţi tot timpul, dar câteodată mă implic şi emoţional, cum vă implicaţi voi în holofilme. Ei bine, mie îmi plac în mod deosebit poveştile detective întortocheate. Mă amuză teribil să văd cum unii dintre voi se zbat împotriva tuturor şanselor, încercând să refacă un drum simplu, pe care evident eu îl cunosc de la început, deci nu e nici un mister. Ce? Vreţi să narez? Păi o naraţiune de-a mea (şi sunt flatat, ce-i drept) ar suna cam aşa.

Într-un birt jegos, în care o parte din mine e prinsă şi stătută, penetrată de un fum gros şi vapori de alcool milian, personajul principal se trezeşte, pierdut în prezent. Trecutul, pentru el, e o briză inofensivă. Idiot fiind, şi simţindu-se deranjat de asta, apasă butonul mare şi roşu de pe creştetul barmanului minuscul, şi în faţa lui se materializează un dejector de alcool. Şi-l înfige în gât şi extrage toată confuzia, lăsând un gol inodor, incolor şi insipid în memorie. Îşi zice – “Necunoscutul”.El joacă rolul detectivului, şi ce e diferit în povestea asta este că nu ştie nimic despre sine. Un Marlowe bătut în cap, un Spade amnezic. Cu o ureche inflamată.
Inspectând, aşa cum fac adeseori detectivii, chiar şi cei fără voie, găseşte un bilet suspect, ceva legat de o soră, şi iese în faţa birtului, unde caută stângaci, devenind din Spade un fel de George Stobbard, April Ryan, Guybrush Threepwood, Kate Walker. Paştele mă-sii, n-aveţi idee despre cine vorbesc, nu? În fine, stângaci cum e, obţine un indiciu, dar elementul-cheie rămâne povestea cu sora. Un bileţel semnat de Ghilda Asasinilor, după câte se pare. Aşa că îşi ia frumos raniţa în spate, mă trage în piept şi porneşte în aventura vieţii lui unidimensionale.

Va urma, dacă avem buget.
Zuluf