Elementul Cheie

Cuvânt înainteÎncepu să tuşească. Tuşi odată, de două ori şi în continuare vreo 5 minute aşa, până când în loc de ochi avea două bile roşii, umede, mari şi inexpresive. Într-un final, scuipă. Scuipă o dată, de două ori şi tot aşa până când, în fine, termină de scuipat. Omuleţul cel mic şi bronzat din faţa lui îl privi dezinvolt. Dând din umeri şi scuipând şi el aşa, empatic, spuse cu o voce subţire, enervantă şi uşor condescendentă: „Tu erai…”. El, tuşitorul, primi dispreţul din voce mândru în pieptul său umflat de emfizem şi spuse cu o voce canceroasă: „Nu bă, mă-ta”. O dâră de agresivitate făcu micul trup al interlocutorului scund să tresară, după care se scurse în sandale şi printre degetele pline de praf de la picioare. Mâna sa subţire şi acoperită parţial de mâneca scurtă a unei cămăşi vernil, se întinse spre sertarul de sub tejghea. „Ţi-au lăsat răvaşul ăsta”, spuse el şi scoase o hârtie umedă de transpiraţia numeroşilor muşterii ai birtului. Omul cu tusea ridică anevoie singura mână care îi mai rămăsese liberă după ce ridică o halbă, şi luă scrisoare dintre degetele barmanului. O citi cu atenţie prin fundul halbei, după care se înecă cu lichidul gălbui. Tuşi din nou vreo 5 minute, dar scuipă doar o dată. Ieşi împleticindu-se pe uşă, înjurând de mama focului întreaga omenire în frunte cu Ghilda Asasinilor. O uitase pe soră-sa sub un copac acum vreo câteva zile şi, normal, fusese răpită. Cine ar lăsa din mână o fetişcană frumoasă şi placidă care stă la umbră aşteptând cu nerăbdare o modificare a concentraţiei de hormoni din aer? „Exact ca mă-sa” spuse el şi căzu jos scuipând ceva de culoare roz sângerie. Două zile mai târziu, l-au şi înmormântat.

Ce nu şti e Necunoscut.

Ceea ce ai uitat, la fel.

El, Necunoscutul, nu-şi mai amintea mare lucru. Nu-şi mai amintea nici măcar ce însemnă a-ţi aminti. Privi înainte speriat şi văzu o sticlă. În sticlă nu era nimic. I se făcu un gol în stomac la ideea că se simte exact ca şi sticla aia din faţa lui. Gol… pace… linişte… Adormi, deşi nu-şi amintea ce înseamnă să dormi. Deschise ochii din nou. De data asta îşi aminti totul, mai puţin că ceva mai devreme nu-şi mai amintea nimic. Aia uitase. În faţa lui simţi o sticlă. Îşi aminti de lungul drum pe care îl făcuse cu două zile în urmă şi de faptul că ceruse o sticlă dintre băuturile cele mai tari. După care, totuşi, realiză că uitase ce se întâmplase. Buimac, tresări nervos la auzul unei tuse care părea că nu se mai opreşte. Deducţia lui a fost că probabil mahmureala îi amplifica simţurile la un nivel ceva mai greu suportabil. După câteva minute însă, realiză într-adevăr că tusea aia nu se mai opreşte. Deschise în sfârşit ochii şi văzu familiarul bar, despre care nu ştia de ce i se pare atât de familiar. Dar asta nu conta. Tusea venea din direcţia unei umbre de om, destul de înalt, îmbrăcat în rămăşiţele unei piei de căprioară în jurul coapsei şi gol de la brâu în sus, care sprijinea barul şi se chinuia din răsputeri să apuce o halbă. Într-un final, tusea se opri. Urmă scuipatul, moment în care Necunoscutul scoase un icnet şi umplu sticla la cu un lichid asemănător cu cel original, dar mai tulbure. Prea preocupat de propria problemă, nu observă când Omul care Tuşeşte se opri in scuipat şi o luă spre uşă înjurând de mama focului. Auzi ceva de Ghilda Asasinilor, lucru care i se păru mult mai familiar decât birtul ăsta jegos. Fixă cu privirea un punct în spaţiu şi, fără un motiv evident, încercă să se ridice. Cele două cicatrice de pe faţă i se lăţiră într-o grimasă. Milioanele de kilograme ale capului nu puteau fi susţinute de două picioare cu mult prea mulţi kilometrii la bord. Se prăvăli înapoi pe scaun. Avea nevoie de un pahar care să-i uşureze ţeasta. Încercă să vorbească, însă limba nu-l asculta, aşa că arătă cu degetul spre o sticlă de oţet. Omul Mic şi Bronzat reacţionă ca un bătrân înţelept şi dădu din cap. În faţa Necunoscutului se materializă un pahar. Îl dădu pe gât fără să se gândească, după care întregul corpul său reacţionă spasmodic la efect. Era alt om acum. Se ridică cu uşurinţa unui patruped şi aruncă 5 monede pe masă. O mână parţial acoperită de o cămaşă vernil apăru din senin şi culese monezile precum un magnet. Necunoscutul ieşi afară. Jos, în faţa lui, Omul care Tuşea era întins fără suflare. În ceafă i se putea distinge foarte fin o mică săgeată care în drumul său probabil că tăiase unele linii de comunicaţie. Ceva de culoare roz-sângerie lipise o bucată de hârtie de praful abundent din faţa birtului. Necunoscutul nu ştia de ce, dar ridică biletul de jos şi citi:

Acum două zile am văzut O Soră sub un copac. Aşa că am răpit-o. Dacă-ţi mai trebuie la ceva, ieşi în faţa barului şi întoarce-te cu ceafa la Ăla Micu din tufiş.

GA, alias Ghilda Asasinilor

P.S. Nu lăsa nici un Necunoscut să citească scrisoarea

De ce ar vrea un Necunoscut să citească ceva ce nu-i aparţine?! Brusc veni şi revelaţia. El era Necunoscut şi citise. Citise fără să se gândească. Încălcase legea supremă a Necunoscutului - Nu deveni Cunoscut. Acum, o ceată de umbre se strânse în jurul lui şi a leşului Celui care Tuşea. Devenise brusc Cunoscut. Însă de ce oare Asasinii nu vroiau ca Necunoscutul să devină Cunoscut… Şi cine este O Soră?! A fi Cunoscutul vine cu responsabilităţi şi obligaţii. Asta îl făcu să-şi pună din ce în ce mai multe întrebări. După ce termină, începu să întrebe Umbrele. Însă Umbrele nu erau decât… Umbre. Ele doar te urmau peste tot. Nu obişnuiau să te plictisească cu conversaţii inutile. Dezamăgit, căută ceva verde în jur pe care să-şi odihnească privirea. Remarcă un tufiş… Tufiş!!! Hotărât, dădu la o parte umbrele cu o mişcare lungă de mână şi se îndreptă hotărât spre ansamblul nuielistic. Ceva îi spunea că va găsi urmele lui Ăla Micu. Şi avu dreptate. În stratul gros de praf se vedeau multe, multe urme. Realiză că GA minţise. Ăla Micu nu putea folosi un arc. Era nevoie de mai multă forţă. Fuseseră Ăia Mici. Se înfioră. Existau multe legende legate de Ăia Mici. Se spune că puteau să se potcovească cu 100 de potcoave de plumb, şi tot degeaba. Erau invincibili pentru că erau foarte mici şi foarte mulţi. Cu Ăia Mici nu te pui. Scoase o lupă şi privi în jur. Nimic mic. Se întoarse în bar să-şi ia bocceaua. Acum era Cunoscut… trebuia să mai facă un singur lucru. Cu pasul rar şi calculat, se îndreptă spre tejghea. Aruncă alte 5 monede în palma Bronzatului şi întrebă: „Cine era Ăla de Tuşea?”

Bronzatul privi câş şi condescendent, trase un aer în piept şi spuse:

„Tu Erai”

Cunoscutul acum realiză complexitatea situaţiei. Trebuia să se implice. Tu Erai, Omul care Tuşea, fusese anihilat de Ăia Mici. Şi numai el ştia asta. Mai ştia că elementul cheie este O Soră. Îşi luă bocceaua, deschise lent uşa birtului şi se pierdu în zare. Umbrele îi urară Drum Bun mişcându-se în bătaia vântului.

Sper ca Va Urma

Locke